Albert Denn

innsæi

Era marți sau joi

O zi îți rămâne întipărită în amintiri atunci când se întâmplă ceva ieșit din comun? Cine știe, poate totul rămâne în vreun colț al creierului și noi putem accesa doar extremele, cu mici zig-zaguri. Eu aș spune că era joi. La 11 s-au terminat cursurile la Cervantes, ar fi putut să fie și marți, sigur era marți sau joi, pe atunci cursurile de spaniolă pe care le aveam erau în aceste zile. Mă văd pe fereastră în sala profesorilor, mănânc un mar și-mi tot fuge prin minte ideea de a rămâne, apoi ideea de a pleca acasă. Cam mult să stau de la 11:00 până la 19:00 când urma să mai am cursuri, așa că într-un final decid să mă îndrept spre metrou.

Izvor-Titan. O zi de noiembrie, de marți sau de joi, aproape acum trei ani. Trei ani? Nu, aproape acum doi ani. Ne-am întâlnit la prânz, probabil la 12 fără ceva. Eu urcam, urma să ies din gura metroului de la Titan când o văd pe scări. Îi recunosc trăsăturile feței, tocmai pentru că le mai văzusem în diferite poze și filmări, dar niciodată nu-mi imaginasem că ea ar putea fi așa, că ar putea merge așa. Întâlnirea noastră ar fi putut fi ca orice altă întâlnire de la metrou, una în care privirile se pot intersecta și atât, sau nici măcar atât. Dar ce fac? Sigur ea e. Mi-e rușine, dacă o deranjez? Dar cum să merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă duc spre ea. Poate e unica și ultima șansă în care îi pot spune câteva cuvinte. Nu știu care au fost acestea dar îmi amintesc că mi-a strâns mâinile, i-am povestit cum am cunoscut-o în Valencia la librăria Tirant lo Blanch, descoperind varianta tradusă în spaniolă La sexagenaria y el joven. Unde vă pot revedea? Există vreo lectură? Cum să fac? Mi-am notat numărul Norei și a rămas că ne vom reîntâlni să bem o cafea și să mai vorbim. Cine s-ar fi gândit că-mi voi găsi un prieten atât de bun, într-o zi obișnuită de muncă, într-o călătorie obișnuită, într-o gură de metrou, care de atunci nu mai este nicidecum obișnuită. M-am întors înainte să ies din gura metroului și am privit-o cum merge. S-a îndreptat către casa de bilete, apoi către scările metroului. Uneori imaginația noastră are impresia că toți oamenii sunt la fel, că toți tinerii sunt la fel, că toți bătrânii sunt la fel. Nora nu era la fel. O văd mergând și îmi pare că dansează. Când te gândești la un om de 86 de ani, te aștepți… poate să meargă mai greoi, să-și miște buzele necontrolat, să fie ușor cocoșat, să nu-și mai controleze corpul, gesturile, privirea. Aceste lucruri erau de negăsit la ea. Nu exagerez, eu n-am mai văzut un om la 86 de ani mergând așa, Nora parcă nu merge, îți creează senzația de un mers pe nori, un mers care nu este deloc greu, un mers care pare a fi un dans. Poate nu degeaba în Eleonora apare un nor. Să fie acesta unul din motivele pentru care mai mereu ea zâmbește și are acea energie care te face să te gândești cu ce au greșit până acum atâția oameni de n-au găsit norii pe care să meargă atât de ușor? Atunci a început poemul prin care a ieșit foarte puternic următoarea idee: frumusețea nu are legătură cu ridurile și nici tinerețea. Ele sunt acel ceva ce se clatină în privire.

Așa ne-am cunoscut, așa parcă ne-am recunoscut.
28 noiembrie 2018

« »

© 2019 Albert Denn. Tema de Anders Norén.