Am mai scris în ultima vreme despre fenomenul de repatriere a poeţilor care s-au format în afara ţării, unde au ajuns fie prin emigrarea familiei, fie prin burse de studii, ori din dorinţa de aventură, de schimbare, luînd-o aiurea prin lume, că tot s-a dat liber la aşa ceva.
Numărul lor este din ce în ce mai mare şi talentul lor evident. La cei mai mulţi aplecarea spre poezie vine dintr-o nativitate artificială, să o numesc aşa, fie luată de pe internet, fie din reţelele de socializare şi mai puţin dintr-o apropiere naturală de fondul naţional de poezie. Lasă că nici mulţi dintre cei de acasă nu se prea apropie de acest fond, ci mai curînd se îndepărtează, îl elimină, considerîndu-l expirat, praf de şters de pe display-urile telefoanelor lor performante, tabletelor sau laptop-urilor, singurile „biblioteci” pe care, vizibil, le frecventează. Am cunoscut aceste stări de revoltă a sufletului la mulţi astfel de transfugi oficiali sau neoficiali, care, cu disperare, căutînd comunicarea, au ales poezia, fie ca însemnare zilnică de jurnal, ori ca mijloc de umplere a spaţiilor virtuale, în special Facebook-ul, lesne de accesat şi iute făcător de relaţii de prietenie. Nu este şi cazul debutantului despre care vreau să scriu acum. Şi anume Albert Denn, născut în 1990 la Balş, fiind nevoit ca la vîrsta de 13 ani, în 2003, să emigreze cu familia în Spania, unde îşi face studiile de filologie, se specializează acolo în hispanică, iar după doisprezece ani, în 2015, revine în ţară sub braţ cu o ediţie a cărţii Un poet la New York a lui Federico
Garcia Lorca, şi, cu o bursă Erasmus, devine asistent la Universitatea din Bucureşti şi profesor de limbă spaniolă la Institutul Cervantes. Astfel şcolit intră în
mediul poetic dîmboviţean, avînd în sînge marea poezie spaniolă, poate şi pe cea română. Din cartea lui de debut – Îmi pipăi cu frică tălpile, Editura Casa de pariuri literare, 2018 – nu transpare că ar avea vreo influenţă din cele două mari literaturi, spaniolă şi română, ci mai curînd un datus nascendi, cu care a
plecat de acasă, pe care şi l-a cultivat în bibliotecile din Valencia şi, cu evidenţă clară, în cele de pe internet. Totul este însă topit într-o formulă proprie, aforistică, cu texte în cuvinte puţine, care, vorba Norei Iuga, care îl prezintă într-un impresionant cuvînt înainte, ascund multe. Tot Nora Iuga îl apropie, ca manieră laconică de a scrie, de Gheorghe Grigurcu. Mai puţin metafora şi metonimia practicate de poetul din amarul tîrg. Dar sunt convins, Albert Denn nu l-a citit pînă mai ieri pe Gheorghe Grigurcu ca poet. Nimic din poezia acestuia nu transpare în cea a noului repatriat. Doar modalitatea de aşezare în tipar a poeziei. Ori poate chiar monotonia, specifică poetului de la Tîrgu Jiu, să-i apropie. Poate şi destinul, deşi este foarte greu să-ţi asumi un destin ca al lui Gheorghe Grigurcu, exilat în propria-i ţară, tenace şi cu un instinct de autoconservare la limitele extreme.

Sunt şaptezeci şi trei de fragmente, cele mai multe memorabile, bine scrise, cu o experienţă a simplificării notaţiilor, încărcate cu sensuri, pe care, dacă vrei să le înţelegi, trebuie să le citeşti cu atenţie.

Puţinătatea cuvintelor din care Albert Denn face poezie duce după ea şi pauperitatea limbajului poetic, la cel lexical mă refer, care însă dezvoltă un substrat ideatic de reală vitalitate. Cerebral, rece uneori, dar şi atent la detalii de moment, de viaţă, de lume, poezia astfel scrisă îl apropie de un anume autenticism care se aşează în pagină cu o singularitate ce-i dă dreptul la o astfel de categorisire. Însă poetul nu este atent la aşa ceva, ci el scrie pur şi simplu dintr-o plăcere ce elimină hedonismul actului consumat în favoarea bucuriei de a scrie. Începutul „poeziei din mine”, aşa cum sună dedicaţia de pe pagina ce deschide cartea, este unul autoportretizant: „eu sunt acel şobolan inocent/ care caută în labirint/ iluzia primei bucăţi de caşcaval” (p. 9). Şi profilul este întărit cu o încredere în sine, în forţa sa fizică, ascunzînd de fapt capacitatea de readaptare la spaţiul în care se întoarce pentru a rămîne: „din Sevilla în Titan/ vor ajunge, cel puţin, vîrfurile degetelor/ dar eu am mare încredere în braţele mele” (p. 25), văzîndu-se în miezul unei apoftegme lirice: „gura şi lumea/ cea mai veche relaţie amoroasă/ de pe pămînt” (p. 24). Şi mai încolo încearcă să-şi elucideze o problemă veche de cînd lumea a literaturii, care la noi a mai fost explicată la timp de un mare scriitor clasic („un băiat iubea o fată, dar depinde cum o spui”), şi notează detaşat, convins: „ai scris un roman/ încercînd să explici/ cum vei face/ ai participat la conferinţe/ şi tot felul de întîlniri/ în care ai povestit cum vei face şi cum nu/ şi ai uitat c e ai povestit că vrei să faci/aceasta este scurta poveste de iubire/ frumoase fără corp” (p. 30). În unele fragmente, poetul traduce chestiuni de mult cunoscute, dar interpretate de el în propria-i înţelegere şi acceptare: „cel care nu vrea/ dar doreşte/ cel care vrea/ dar nu poate/ cel care nu poate,/ nici nu doreşte/ dar face/ cel care face/ fără săşi dea seama/ cine îţi atinge privirea fără să vrea/ dar vrea/ şi tu vrei/ şi nimic”. (p. 32) Sunt în general banalităţi trase pe un fir personal, în fragmente de poem, pe care cititorul le poate lega dacă are răbdare. Sunt astfel şaptezeci şi trei de fragmente, cele mai multe memorabile, bine scrise, cu o experienţă a simplificării notaţiilor, încărcate cu sensuri, pe care, dacă vrei să le înţelegi, trebuie să le citeşti cu atenţie şi, eventual, să revii asupra lor, aşa ca în acest scurt fragment sugestiv: „lasă-mi imaginaţia/ să-mi spună/ gîndurile/ pe care tu i le şopteşti” (35) Şi parcă peste tot cineva şopteşte gîndurile poetului, pe care, nu pe toate, trebuie să i le descoperim. Maniera însuşită a unei astfel de scrieri poate duce la sterilitate, la monotonie, la previziuni asupra poeziei pe care ar urma să o scrie Albert Denn. Plaja nu este deloc generoasă, dar, ca la Grigurcu, poate continua la nesfîrşit. Nu ştiu dacă în spatele unei astfel de formule, mai puţin prezentă în poezia tinerilor, se ascunde o experienţă adevărată sau o dexteritate însuşită pe diverse tastaturi. Par fragmente ce încap într-o pagină de Smartfon, scrise între două staţii de metrou sau gînduri aşezate pe hîrtie după o zi de alergat prin toate surogatele lumii prin care trece
poetul. Unele dintre ele sunt meditaţii grave: „ acelaşi soare/ aceeaşi lună/ pentru ochii care privesc din spatele celulelor/ pentru mine/ pentru tine/ pentru
fiecare fărîmă de nisip/ pentru privirile care construiesc/ pentru cele care distrug/ pentru soare/ pentru lună/ totul este la fel/ aşa cum suntem noi pentru moarte” (39).
Un soi de frică de lume îl pîndeşte mai peste tot pe poet („mi-era teamă/ că lumea o să stea în loc pentru mine/ şi i-am pierdut urma” – p. 55), frică pe care o trece în cuvinte, în „palabras” (dacă nu ne-ar mai fi frică de gură/ sau dacă ea n-ar exista/ ce am mai fi în stare să creăm/ pentru a ne devora? – p. 41). Frica este anunţată chiar din titlul cărţii şi ea are un început în tălpi, unde sunt masaţi, pe hărţi recunoscute, toţi centru corespondenţi ai organelor vitale, tălpi per care poetul şi le pipăie cu frică să nu afle ceva fatal în ceea ce acestea i-ar putea comunica. Cuvintele, în concepţia şi accepţia lui Albert Denn, sunt devoratoare de gînduri, nu de emitere a acestora. Cele mai multe ies în scris şi sunt extrem de bine strunjite, în aşa fel ca ele să nu obosească, ci să spună
mai mult decît le conferă definiţiile date dicţionare. Cuvintele sunt stări trăite şi scoase în lume sub formă de sugestii, chiar dacă în pagină par a fi fireşti, într-o gramatică vie ce le face să trăiască intens şi altceva decît ceea ce spun direct. Iar comunicarea cu semenii ia astfel de forme: „oamenii cu care vorbeşti/ oamenii cu care ţi-ai dori să vorbeşti/ primesc răspunsurile unor întrebări/ pe care nu le-au pus niciodată/ sunt vorbele care răspund fără noi/ cînd nu suntem aici/ dar nici acolo” (.p. 61). Traduse aceste cuvinte ar suna cam aşa: te naşti pentru a primi răspunsurile la întrebările pe care nu le vei pune niciodată, iar la cele pe care le vei pune, nu vei primi niciodată răspuns. O filozofie eternă şi un soi de continuitate a vieţii, care, vorba unei anecdote, legate de definiţia vieţii, din ultima vreme, ar sun a aşa: viaţa este o boală ce se transmite prin contact sexual. Cele mai multe fragmente ale lui Albert Denn pot fi traduse în diverse alte forme, cu decodificarea unor înţelesuri la care, se pare, poetul ar fi meditat îndelung. Însă realitatea este că el le-a aşezat instant pe hîrtie, cu o mirare ulterioară că i-au ieşit. Şi astfel de întîmplări pot ieşi numai dintr-un talent nativ, robust ca al lui Albert Denn.
Ceea ce este important la acest debutant este faptul că nu seamănă cîtuşi de puţin cu nici unul din colegii lui de promoţie, că, deşi nu vine cu noutăţi care să taie respiraţie, aduce în aerul dospit de noi locuri comune, în care se scaldă poezia celor mai tineri poeţi de la noi, o prospeţime ca de ozon. Deşi nu este un poet de altitudine, gesturile lui poetice sunt înalte şi conţin promisiuni de certă împlinire.

Recenzie scrisă de Gellu Dorian în revista Convorbiri Literare, ianuarie 2019